Toată lumea să știe: mâna lui Dumnezeu este mișcată numai de credință. Omul poate avea dorința sau nevoia de a vedea puterea Celui Preaînalt lucrând și, din acest motiv, se sfințește, se roagă și determină, poruncind ca lucrarea să fie făcută. Însă, de nu va fi pusă în mișcare de Însuși Domnul, nimic nu se va întâmpla.

Oricine învață contrariul, nu poate fi decât un mincinos fățarnic. În toate vremurile, omul a fost amăgit de ”lideri” religioși, care pot fi considerați falși profeți, ce greșesc mereu în învățămintele lor. Înțelege că acest tip de om nu face ceea ce Cuvântul Domnului poruncește și spune despre sine sau despre vreo altă sursă. Orice doctrină în afara Scripturilor este gunoi și, ca atare, trebuie aruncat. Aceasta poate părea frumoasă, logică sau poate să fi făcut momentan bine unora. Cu toate acestea, Isaia a atras atenția că numai Legea și Mărturia sunt valabile (Isaia 8.19,20), în caz contrar, nu este lumină. Ori, de nu este lumină, atunci, întunericul pune stăpânire, și știm că acesta nu este de la Domnul, ci de la diavol.

Greșește cel care nu este gata de ascultare, încet la vorbire și zăbavnic la mânie. Nu contează puterea vocii pe care o folosește în rugăciune și nici de câte ori îl mustră pe vrăjmaș. Unii își pocesc fizionomia pentru a-l speria pe cel rău, în timp ce declamă unele cuvinte pe care le consideră rugăciune, dar asta nu are niciun sens. Dacă demonilor le-ar fi frică de strâmbătură, ar trăi bătând în retragere, cu ochii larg deschiși și plângând pe la colțuri, fiind de ajuns să se uite unii la alții pentru a vedea vreo față urâtă.     

Mulți oameni, ascultându-i pe falșii profeți, sunt determinați să acționeze fără ajutorul Scripturilor, iar asemenea atitudine nu produce nicio schimbare, căci ceea ce vine de la om nu are putere în lumea spirituală. Ceea ce avem nevoie de la Dumnezeu ne este dat prin mijlocirea revelației Cuvântului Său.

 Ceea ce lucrează dreptatea lui Dumnezeu este determinarea făcută cu credință. Când creștinul își știe drepturile și îl mustră pe diavol, acesta trebuie să plece. Asumându-și locul în Hristos pentru a cere nimirea răului, robul Domnului se pune în aceeași poziție în care Isus se punea când vorbea în Numele Tatălui Său.

În Hristos, cu dragoste,

R. R. Soares